Sunt povești care îți ating sufletul fără să ceară voie. Povești care nu încep cu „a fost odată”, ci cu un strigăt de disperare într-o sală de spital, cu o luptă nevăzută dusă în fiecare celulă a unei ființe prea mici și totuși incredibil de puternice. Într-o astfel de poveste, viața și moartea stau la aceeași masă, iar deciziile medicilor, ale familiei și ale Lui Dumnezeu se împletesc într-un fir subțire, dar neîntrerupt, de speranță.
În urmă cu 9 ani, Simona Grigoraș Olaru a devenit mamă – un moment care ar fi trebuit să fie cel mai senin din viața unei femei, însă bucuria nașterii a fost umbrită de un diagnostic crud, anunțat ca o sentință. Ce urmează nu este o simplă înșiruire de spitalizări, intervenții și termeni medicali greu de rostit, ci o epopee a supraviețuirii, o lecție profundă despre iubire, curaj și misiune. În ciuda tuturor pronosticurilor, băiețelul ei, Alex, a trăit. Și nu doar atât – a luminat alte vieți către VIAȚĂ.
În spatele acestei minuni se află o mamă care a învățat să învingă moartea zi de zi. Fără pregătire medicală, dar cu o forță care sfidează limitele umane, Simona a devenit terapeut, asistent, susținător și stâlp pentru fiul ei. A creat două asociații – Topolino Asociatia TA și Asociatia AZI COPIL – MAINE ADULT, a adus speranță altor părinți și a schimbat destine. Dar înainte de toate acestea, a ales să nu se piardă. A ales să iubească, să dăruiască, să spere, să lupte.
Simona și-a deschis inima și ne-a lăsat să pășim într-o lume pe care puțini ar avea puterea să o străbată, într-un tărâm de amintiri în care nu îi este ușor să pășască din nou. Ne-a împărtășit povestea ei – o poveste despre lupta cu neputința, despre credință și, mai presus de toate, despre iubirea necondiționată a unei mame. Ce poate fi mai profund, mai curat, mai frumos de atât?
Vă invităm să descoperiți o filă de jurnal scrisă cu iubire – o pagină din SUFLET de MAMĂ!
Sunt mama unui miracol pe nume Alexandru. De nouă ani, viața mea se scrie între granițele invizibile ale unei iubiri fără margini – o iubire care luptă, care plânge, care nu renunță. Fiecare zi e o lecție despre curaj, despre durere, despre puterea de a merge mai departe chiar și atunci când nu mai poți.
Numele meu este Simona Grigoraș Olaru și aceasta este povestea noastră. O poveste în care nu pot alege un singur moment greu… pentru că au fost prea puține momente ușoare. Au fost multe încercări, fiecare cu rana și ecoul ei. Dar începutul… începutul a fost ca o explozie care mi-a sfărâmat toate visurile de mamă.
Primul șoc a venit imediat după naștere, când mi s-a spus că băiețelul meu are o malformație congenitală gravă. Până atunci, sarcina decursese aparent normal. Mergeam la controale, eram într-o clinică privată, unde te aștepți la siguranță și la vești bune. Nimeni nu mi-a spus nimic. Cu doar câteva zile înainte, organizam cu zâmbetul pe buze petrecerea de Crăciun la corporație… iar apoi, brusc, m-am trezit într-un coșmar, într-o realitate pe care nici nu știam cum să o cuprind cu mintea sau cu inima.
La naștere am aflat diagnostice greu de pronunțat, darămite de înțeles: atrezie de esofag cu fistulă eso-traheală, hidrocefalie, stopuri bronhopulmonare… și multe alte complicații care au venit din procedurile de salvare. Primele șase luni de viață le-a petrecut în comă. Cinci spitale schimbate în primele trei luni… un labirint medical, în care simțeam că mă înec și că nu mai găsesc ieșirea.
Dar poate cel mai cumplit moment a fost când Alex avea doar două luni. Atunci, în timp ce medicii încercau să-l resusciteze, mi-am dat seama că poate e timpul să-l las să plece. M-am rugat și m-am desprins de mine, m-am rugat egoist și m-am luptat cu gândul că trebuie să îi dau drumul copilului meu în Univers…
Când am ajuns acasă cu el, începea o altă luptă: aceea a supraviețuirii în fiecare zi, fără pregătire medicală, dar cu responsabilități uriașe. Îngrijire paliativă, tratamente complexe, stomă, reanimare la domiciliu în caz de asfixie mecanică. Totul a continuat și după vârsta de 9 ani. Nu am avut timp să fiu doar mamă. Am fost asistent medical, terapeut. Și continui să fiu.
Puterea? O caut zilnic, în fiecare gest al lui Alex, în fiecare respirație, în fiecare privire în care văd recunoștință. Îmi spun că dacă povestea mea poate ajuta pe cineva, atunci nu a fost în zadar. Dar le spun tuturor un lucru: sper să nu ajungeți niciodată să înțelegeți povestea mea pe deplin. Pentru că asta ar însemna să fiți și voi nevoiți să vă activați acele superputeri pe care nu ne dorim să le descoperim vreodată – cele care apar doar când luptăm pentru viață.
O zi din viața mea? Un slalom continuu de dimineață până noaptea târziu. Mă trezesc la 6:10, verific mesajele, îmi alint pisicile – Tuxedo și Ginger, terapeutele casei – apoi pregătesc micul dejun, pachetul pentru școală, gustările. Sunt asistentul personal al lui Alex la școală, acolo unde caietele lui sunt în format A3 din cauza vederii afectate, unde trebuie să fim mereu vigilenți și pregătiți. După școală urmează terapiile sau activitățile de la TopoLand, centrul pe care l-am creat acum un an pentru a sprijini alți copii ca el. Sunt implicată în comunități de părinți, în grupuri de sprijin, în proiecte sociale. Scriu mult. În cartea mea în lucru, pe rețele, las urme. Gestionez donații, organizez evenimente, îmi port durerea ca pe o armură din care să pot oferi și altora scut.
Un moment pe care îl păstrez în suflet? Sunt multe, dar unul dintre cele mai profunde a fost când, în timpul spitalizării lungi a lui Alex, i-am promis Bunului că dacă vom ajunge acasă împreună, voi ajuta oricât pot. Și am făcut-o. Așa a apărut Topolino – Asociația TA. Am luminat tunelul, nu doar am arătat o luminiță la capătul lui. Așa cum mi-a spus o mamă din secția de terapie intensivă nou-născuți de la Marie Curie.
Au urmat ani de proiecte, de copii salvați sau sprijiniți, de mame care m-au căutat să le dau speranță. Un caz care îmi va rămâne mereu în suflet e „Pierdut Eric – Găsit Eric”. O mamă a unui bebeluș care a plecat prea devreme m-a rugat să găsesc un nou-născut căruia să-i dăruiască trusoul fiului ei. Și am găsit. Un băiețel născut într-o maternitate, tot cu numele Eric, dintr-o familie cu dificultăți. Am plâns. Am simțit că sunt doar un instrument al unei misiuni mai mari. Acum cele două mame sunt prietene. Și, în primăvara aceasta, mama îngerașului m-a sunat plângând de bucurie. Era însărcinată cu un „curcubeu”.
Multe povești m-au atins – Mihăiță cel Viteaz, Maria – mica sirenă, Adriana, Tinișor, RoboSilviu. Fiecare copil căruia i-am atins viața m-a învățat ceva. Le port recunoștință tuturor celor care mi-au fost alături. Cu puțin de la fiecare, reușim să schimbăm destine. Asta e deviza noastră la Topolino.
Visul meu cel mai mare pentru Alex? Să fie iubit și fericit, să fie văzut pentru omul care este, nu doar pentru povestea pe care o poartă. Să fie cât mai autonom, cât mai independent. Asta e greu de obținut pentru un copil cu dizabilități, dar nu imposibil. Fiecare zi în care respirăm e un vis împlinit. Dar pentru ca lupta să nu fie în zadar, stilul de viață al părinților trebuie să se transforme într-o misiune continuă de înțelegere, terapie și adaptare.
Ce am învățat despre mine? Că iubirea adevărată e magie și putere. Că dincolo de toate durerile, există un sens. Că nu destinația contează, ci drumul. Și că o femeie care devine mamă descoperă în ea puteri și frumuseți care pot muta munți. L-am descoperit pe Dumnezeu, prin fiecare lacrimă, zâmbet și rugă. Aceasta este călătoria mea. A noastră. Și nu e una ușoară. Dar este una adevărată și plină de lumină.
Pentru un părinte, să gestioneze resursele într-o lume plină de incertitudini este o provocare presărată cu sacrificii zilnice, cu renunțări tăcute și cu lupta continuă de a transforma fiecare bănuț, fiecare strop de energie și fiecare vis abandonat, într-o șansă reală pentru copilul tău. De nouă ani, fiecare decizie pe care o iau nu e despre mine, ci despre el — despre cum pot clădi, pas cu pas, o fărâmă de independență pentru Alex, pentru ziua în care eu nu voi mai putea fi lângă el.
Am învățat că viața nu înseamnă vacanțe sau planuri mărețe, ci terapii costisitoare, compromisuri asumate și o cursă contra-cronometru cu un sistem care nu îți oferă plasă de siguranță. Sunt zile în care te întrebi cu durere dacă ai făcut destul, dacă ai fi putut mai mult. Dar, la final, știu că resursa cea mai importantă nu stă în bani, nici în sprijinul altora, ci în mine, în noi – în acea forță care nu acceptă să renunțe. Mergem înainte, pentru că înapoi… am fost. Și știm că acolo nu e locul nostru.
Ce poți face tu, dragă cititorule?
Poate că, citind această poveste, te-ai întrebat cum ai putea să aduci și tu o rază de speranță într-o lume în care, pentru unii copii, fiecare zi e o luptă pentru viață. Adevărul este că nu trebuie să fii medic ca să salvezi vieți și nici erou ca să schimbi destine. Uneori, e suficient să îți pese. Să întinzi o mână, acolo unde un părinte disperat încearcă să țină lumina aprinsă pentru copilul lui.
Topolino Asociația TA, născută din durerea, dar și din puterea Simonei, sprijină copiii aflați în situații medicale grave, pe micuții spitalizați încă din primele clipe de viață și pe părinții care se luptă zi de zi cu neputința unui sistem care nu oferă soluții.
Poți face parte din această misiune. Poți fi vocea, sprijinul sau speranța unui copil care nu are altă șansă decât bunătatea celor din jur.
Donează cât poți. Pentru tine poate fi puțin, dar pentru ei înseamnă o zi în plus de tratament, o șansă la viață, o alinare pentru un părinte care nu mai are resurse.
▶ Virament bancar:
RO43INGB0000999906620581 – Topolino Asociația TA
▶ Sau sună:
0724 152 106 și află cum te poți implica direct.
Fii parte din povestea celor care nu renunță. Pentru că, uneori, cu puțin de la tine, poți oferi totul pentru ei.
