Într-o lume plină de agitație, în care timpul pare să fie mereu împotriva noastră, există o categorie specială de oameni pentru care fiecare moment petrecut cu cei dragi este o adevărată comoară. Ileana Iovescu este una dintre acele mame care își oferă tot timpul și iubirea pentru familia ei. La 57 de ani, a devenit o mamă dedicată, chiar și atunci când viața i-a adus un copil în brațe care nu era al ei prin naștere, dar care a devenit, fără îndoială, „al ei” în adevăratul sens al cuvântului.
Maria, fiica ei adoptivă, este acum o adolescentă în clasa a VI-a la Școala Gimnazială Nr. 1, Gruiu și a fost premiată pentru performanțele academice, având un viitor promițător în față. Este o tânără talentată, care în clasa a IV-a a scris deja prima poveste, „Casa bântuită cu zâne bune”, publicată în Ziarul de Ilfov, iar pasiunea ei pentru scris este doar un exemplu al numeroaselor abilități pe care le are.
Dar această poveste nu este despre succesul școlar; este despre o legătură care a depășit simpla noțiune de familie biologică, despre dragoste, sacrificiu și alegerea de a deveni mamă pentru un copil care și-a pierdut mama.
Ileana a ales să-și deschidă sufletul în fața noastră și să împărtășească din experiența ei ca mamă adoptivă.
Prin cuvintele sale, ne-a oferit o lecție despre iubire, dăruire și sacrificiu, despre ce înseamnă să fii cu adevărat mamă pentru un copil care are nevoie de o familie. Știm că timpul unei mame este neprețuit și îi mulțumim din toată inima pentru deschidere!
Vă invităm să citiți o pagină de jurnal, scrisă din SUFLET de MAMĂ!
Când am primit-o pe Maria în brațele mele, am înțeles că nu există sacrificiu prea mare pentru iubirea unui copil care caută, mai presus de toate, îmbrățișarea mamei. De când am aflat de Maria, din prima zi a vieții ei, am simțit un atașament profund față de acest copil, un sentiment pe care nu-l pot descrie în cuvinte. După ce și-a pierdut mama, am fost alături de ea cu toată dragostea mea, oferindu-i tot ce putea să primească.
Maria avea doar 3 ani și 4 luni când a pierdut-o pe mama ei biologică, iar ea a crescut aproape tot timpul în casa mamei mele, primind dragostea unui bunici după care tânjea. Anii au trecut, iar încercările de a o lua în plasament sau de a o adopta au fost multe. Însă a ajuns definitiv în familia noastră abia pe 7 octombrie 2020. A fost un moment de cotitură, în care, în sfârșit, am avut toate documentele legale. Maria ne întreba în fiecare sâmbătă de ce nu ne mutăm la țară, pentru a avea și ea o mamă, așa cum aveau toți copiii. I-am spus că nu îmi găsesc un loc de muncă la țară, dar ea deja îmi găsise unul aproape de noi. Apoi, pandemia din anul 2020 a făcut ca eu și soțul meu să rămânem fără serviciu, iar atunci am știut că era momentul să ne mutăm la țară și să o aducem pe Maria în familia noastră.
Ce m-a determinat să fiu mama ei? Ei bine, prima noapte când a dormit cu mine, emoțiile și bucuria erau atât de mari încât, în timpul nopții, Maria mă căuta cu mânuțele, mă săruta pe obraz și adormea la loc. Acest lucru s-a întâmplat întreaga noapte și atunci am înțeles că acest copil va rămâne alături de mine toată viața.
Îmi amintesc prima dată când am întâlnit-o pe Maria, în spital, în a doua zi după naștere. Era atât de mică, avea doar 1800 de grame, iar frica de a o lua în brațe m-a cuprins. Era o fetiță atât de fragilă! Cu timpul, Maria s-a adaptat perfect în familia noastră. Nu am întâmpinat nicio dificultate în această adaptare; totul s-a desfășurat natural, firesc.
Când vorbesc cu ea despre mama ei biologică, o fac cu multă dragoste și respect. O spun cu mândrie, pentru că mama ei era o femeie demnă, iubită de toți cei care o cunoșteau. Maria își aduce aminte de ea cu multă dragoste și mă bucur că ceea ce putea deveni o rană adâncă pentru ea, s-a transformat într-o amintire frumoasă.
De-a lungul acestui drum, am învățat multe despre iubire și sacrificiu. Am învățat că dragostea unei mame pentru copilul ei nu are limite. Aș fi fost capabilă să renunț la mama mea pentru a o adopta pe Maria. Iar momentul în care am simțit că am devenit cu adevărat „mama ei” a fost din prima zi, când am știut că nimic nu ne poate despărți. Chiar și atunci când Maria, la doar 3 ani și 8 luni, mi-a cerut permisiunea să îmi spună „mami” și să-l numească pe soțul meu „tati”, am înțeles că acest copil avea nevoie de noi, iar noi am devenit părinții ei adevărați.
Viața noastră de zi cu zi este una simplă, dar plină de iubire, ca în orice familie care își iubește copilul, cu armonie și liniște, cu mici „cicale” de adolescentă care se dezvoltă. O iubim din tot sufletul!
Dacă mama biologică a Mariei ar putea să o vadă acum, sunt convinsă că ar fi fericită și liniștită pentru viața pe care Maria o trăiește alături de noi. Maria este acum un copil fericit, iar viața ei alături de noi este plină de iubire și siguranță.
Visul meu cel mai mare pentru Maria este să o văd sănătoasă și împlinită, realizată atât pe plan educațional, cât și profesional, iar eu și soțul meu vom fi întotdeauna acolo pentru a o sprijini. Este visul oricărui părinte.
Oamenii trebuie să știe că dragostea unei mame care adoptă un copil este imensă, nemăsurată. Maria, de fapt, a fost copilul pe care l-am dorit eu și soțul meu când aveam 33 de ani. A venit în viața noastră la 53 de ani, dar nu a fost niciodată prea târziu. Mulțumim, Doamne!
Ce poți face tu, dragă cititorule?
Am întrebat-o pe Maria ce și-ar dori cel mai mult, iar răspunsul ei a fost simplu: să învețe limba engleză. Acesta este visul unui copil sincer, dedicat studiului și avem convingerea că, mai ales cu sprijinul vostru, îi putem transforma visul în realitate.
Dacă aveți cunoștințe sau resurse pentru a o ajuta să învețe limba engleză, vă invităm să fiți și voi parte din drumul ei. Ne puteți contacta la numărul de telefon +40 741 174 899 sau pe pagina de Instagram a Fundației.
